Trei fraţi-pătaţi

Au fost odată ca-n poveşti (Mareane, tată, să trăieşti!) au fost ca niciodată, trei fraţi. Cel mare, timid din născare şi sfios ca o fată mare, a fost întotdeauna şi cel mai cuminte. Toată ziulica se ţinea după fustele mamii şi nu-i ieşea niciodată din cuvânt. Ceilalţi copii nici nu existau pentru el, stătea mai mult închis în casă şi cel mai mult îi plăcea la căldurică, în bucătărie. De aceea l-au şi botezat Butelie, nume de care de altfel era tare mândru. La şcoală nu i-a plăcut prea mult, iar după patru clase a plecat la oraş, unde a întâlnit şi el o fată şi s-a măritat. Şi acum o iubeşte tare mult pe mama-soacră, iar singurul său defect este că îi cam place să se uite după fuste, în special după o anumită domnişoară, pe nume Mariana.
Al doilea frate a ieşit cam urâţel, cu blană şi mustaţă, de n-au ştiut părinţii care îi este faţa şi care spatele. Iniţial au vrut să-l bage la loc în burtica mamii, dar s-au gândit că e şi el un sufleţel şi l-au cazat în dormitor cu vaca. Până la patru ani micuţul n-a fost în stare să vorbească articulat, singura lui plăcere fiind să facă turtiţe din caca de viţel, cel mai bun prieten al lui. Apoi s-a întâmplat nu ştim ce minune că puradelul s-a deşteptat şi chiar a început să dea semne de gândire. Prima dată şi-a vândut pempărşii pe sugiuc şi acadele, după aceea a început să comercializeze ouăle şi găinile de prin curte, pe coniac şi ţigări. Văzându-l deodată aşa destupat la minte, părinţii l-au botezat Prăvălie şi au încercat să-l dea la şcoală, măcar până în clasa a doua. După câţiva ani de studii aprofundate, Prăvălie a reuşit să treacă în a treia, moment în care şi-a luat traista-n băţ şi a plecat la oraş. Şcoală nu i-a mai trebuit, cu fetele n-a stat chiar rău, pe prietenele sale chemându-le Manuela, Stângelica şi sora lui Ceasu, iar acum îl puteţi găsi la tarabă, unde vinde pelicanol, leuştean şi ciungă.
Al treilea frate, pe nume Magazie, a ieşit diferit şi aşa a şi rămas. De mic i-a plăcut să înveţe, a învăţat să fie politicos şi are şcoală mai multă decât primii doi la un loc. Un singur regret a fost să fie cu el. Şi-a dorit să se facă fotbalist şi pentru aceasta încă înainte de a se naşte le-a scris părinţilor o scrisoare să se mute în Piteşti, poate aşa îl va mângâia adierea geniului lui Dobrin. Din păcate, părinţii n-au nimerit strada potrivită şi micuţul seamănă şi acum mai mult cu Bumbescu.
Mai bine sau mai rău, cei trei fraţi s-au înţeles între ei şi, chiar dacă se mai ciondăneau din te miri ce, au avut şi o pasiune comună: fotbalul. Povestea noastră este totuşi una tristă. După câţiva ani de ţurcă pe maidan au ajuns să joace şi pe un teren adevărat, iar soarta le-a fost vitregă. Au reuşit să-l supere pe stăpânul locului, Motanu cel viclean, iar răzbunarea acestuia a fost pe măsură. Împreună cu scutierii săi Mitică cel viteaz, Găbiţă cel isteţ şi Lucică cel arătos (bine, nu chiar acestea sunt calităţile lor, dar am dorit să-i încurajăm...), aprigul Motan le-a scos fotbalul din cap, i-a umplut de şorţuleţe şi le-a îndesat poarta cu goluri, de au ajuns toţi să plângă în aceeaşi batistă. Păcat!