Bună dimineaţa la Moş Ajun!

Aşa cum ne stă bine în Ajun de Crăciun, ne-am certat ca chiorii şi ne-am lovit ca orbii! Din fericire, nu mai e mult şi n-o să ne mai certăm între noi, o să avem arbitru pentru asta...:)
Deşi Tenismanul s-a dat lovit iar, 19 combatanţi s-au prezentat la apel, printre care neaşteptatul Popicu, el fiind prea suspect în general pentru a fi primit în avion. Iată echipele:

Pinguinii: Luci, Bebe, Motanu, Gabi, Virgil, Mitică, Găbiţă, Gică, Vasea şi într-un târziu Robert.
Pelicanii: Cătălin, Paul, Bronson, Tavi, Sudoru, Dan, Eugen, Tudor, Popicu.
(după ce a plecat Tudor, Motanu a trecut la Pelicani)

După cum se poate vedea, Robert chiar a trecut graniţa, a fost omul în plus şi a fost un plus, din moment ce a dat golul victoriei, cel de 2-1, cu un şut de la distanţă apreciabilă, atins uşor de Motanu şi Tavi, dar suficient. Să remarcăm, deci, că acest gol s-a dat în condiţii de egalitate numerică. Continui cronica de la coadă la cap, golul egalizator al pelicanilor fiind reuşit cu poarta goală de Popică, după un contraatac la care au mai participat Tudor şi Dan. Şi aşa ajungem la deschiderea scorului, un şut splendid la vinclu de la marginea careului, la care nici măcar Cătălin n-a avut nici o şansă. Cine putea fi autorul acestei bijuterii, altul decât Mitică, a cărui manifestare de bucurie o puteţi vedea în imaginile de mai jos...

O caracterizare obiectivă a meciului, fiindcă pinguinii nu sunt ca alţi cronicari, a făcut-o Gabi. Data trecută, când meritam  victoria, a fost egal, iar acum am fost premiaţi excesiv, jocul fiind foarte-foarte echilibrat. N-a mai fost cavalcada obişnuită la poarta pelicanilor, dar Cătălin tot şi-a făcut numărul cu 2-3 parade obişnuite şi una fabuloasă, când s-a aruncat efectiv pe jos, la sacrificiu, cu tot corpul în faţa lui Gică, aflat la vreun metru jumate de poartă. Aveam să aflăm mai târziu chiar de la el că... a alunecat!
Eu, după o inflamaţie la inghinalul drept care m-a chinuit toată săptămâna, am mai fost lovit şi la coapsa stângă, preventiv, de Paul sau Bronson încă din primul sfert de oră, aşa că n-am putut rupe nicicum ritmul, fiind unul dintre "bătrâni", coleg cu Eugen, încadrat tot aici de către colegii săi mai exigenţi. Dar cel mai şifonat a ieşit văru' Dănuţ, care, la un fault al meu care ar fi trebuit să rămână de joc, a căzut pe direcţia de alergare a lui Mitică şi a primit un genunchi  în cap. Şi se ştie ce genunchi ascuţiţi are Mitică...

În încheiere, vreau să remarc tonul cald cu care s-au făcut urările de Crăciun la despărţire, chiar m-am emoţionat. Unii am fost mai răi, dar ştiţi cum e cu răul necesar! :) Seara s-a încheiat ca în poveşti, cu Mitică şi Popică plecând îmbrăţişaţi, spre un loc numai de ei ştiut...