UN EGAL CÂT O VICTORIE

A fost odată, la marginea Pădurii celei Mari, un teren de fotbal pe care ceva făpturi s-au adunat ca la iarmaroc.

Vestea despre meciul de vineri s-a dus din vizuină în vizuină, și nu mai puțin de douăzeci de viețuitoare au venit la apel, o prezență zdrobitoare, cum nu s-a mai pomenit de pe vremea bunicilor.

Dar, cum se întâmplă și-n basme, nu toți cei chemați au și rămas.

Ratonul cel Poftitor (zis și Pizzaru) a avut treabă la o întâlnire de taină și a lipsit. Vulpoiul de Astrahan, prins de-ale vieții, a fost și el silit să se retragă, dar a rămas ca un adevărat fan al meciului la spectacol.

Așa s-a ajuns la optsprezece viețuitoare, plus Câinele Sergent cu numărul zece pe spinare, care, cică, îi întrece pe toți la alergare.

Unii dintre ei au sosit la teren pe la 15:15, cuminți și punctuali.

Ultimul venit a fost Colonelu, tocmai de la tenis, pe la 15:50.

Și nu din pricina lui, alegerile erau cât pe-aci să fie anulate;

Curtea Constituțională a Pădurii era gata-gata să dea verdictul, când, hodoronc-tronc, s-a întâmplat ceva neașteptat, cum se întâmplă mereu în poveștile bune.

Iepurașul Mitică și Bufnița Doctoru, s-au dus să tragă la sorți cine cu cine merge, căci la triaj, în pădure, alegerea echipelor e treabă mai gravă decât pare.

Dar chiar atunci, la mijlocul drumului, s-a ivit o groapă în ciment, cât toate zilele, și tensiunea printre făpturi a urcat până la vârful celui mai înalt brad, anulându-se aceste prime tentative de alegeri.

Abia pe la 16:15, Iepurașul Mitică și Lupul Țolea, acesta din urmă nervos de-atâta stat pe teren fără rost, s-au învoit și au trecut, în sfârșit, la alegerea echipelor. 

Și-a fost mare bucurie și chiote de izbândă în toată Pădurea.

Dar, ca-n orice fabulă cu tâlc, fericirea n-a ținut mult.

Ursul Bronson s-a retras chiar în ultima clipă, spunând că-l sperie cordoanele inimii și că vârsta lui nu mai iartă.

Așa a vorbit bătrânul urs, și nimeni nu l-a contrazis.

Au rămas, deci, șaptesprezece viețuitoare pe câmpul de bătălie.

Cine a ales primul și cine al doilea, asta a rămas taină a Pădurii, dar echipele, ei, echipele se știu prea bine:

Turma Fagiano Okayama:

Ciprian - Țolea, Gingașu, Ion, Doctoru, Tudor Hercule, Găbiță

Turma Montedio Yamagata:

Colonelu - Mihai, Bebe, Gigs, Motanu, Popică, Bețe, Mitică, Robert

Bebe a rămas cu un picior în fiecare tabără, jucătorul în plus fiind, până la decizia Lupului Țolea, mărinimos din fire, care l-a dăruit de-a binelea Iepurașului Mitică, pecetluind astfel soarta echipelor.

Așa s-a încheiat, dragii mei din pădure, doar pregătirea marii bătălii.

Urmează, cum bine se cuvine, povestea reprizei întâi și, după ea, taina reprizei a doua.

REPRIZA ÎNTÂI - Asediul de la Termopile al Pădurii

La ora 16:30, Cucuveaua-Arbitru a fluierat începutul bătăliei, și de-atunci lucrurile s-au precipitat ca-ntr-o poveste unde balaurul nu mai are răbdare.

Turma Fagiano Okayama s-a năpustit în valuri, în uragane, în tsunami-uri, cum nu s-a mai văzut de la Potopul cel Mare.

Colonelu s-a opus cu tot ce avea, apărarea Montediei a blocat cum a putut, iar Mihai zbura peste tot terenul de parcă avea aripi împrumutate dar totul degeaba, căci soarta își scrisese deja pergamentul.

Pe la minutul 15, Găbiță, uitând cu totul de suferința ambroziei (căci eroii de poveste nu se hrănesc ca muritorii de rând), a pornit o fugă pe cont propriu, i-a lăsat pe Popică, Motanu și Gigs să se holbeze unul la altul ca la teatru, și l-a răpus pe Colonelu cu un șut nimicitor.

Așa s-a scris un 1-0 pentru Fagiano Okayama, spre uralele mulțimii de veverițe din tribune.

Și n-a trecut mult, că iată și...... 2-0!

Doctoru a trimis un șut ce s-a lovit ușor de Motanu și, deviat cum a fost, l-a păcălit pe Colonelu.

Montedio Yamagata era, cum bine se spune, în copac, și copacul în aer, adică pierdută cu totul printre crengi, fără leac de apărare.

Țolea, de colo, era numai zâmbet și lăbuțe frecate de bucurie, sigur că victoria e ca mierea în stup, doar trebuie luată.

Mai voia goluri, poate chiar o vânătoare întreagă.

Dar, dragii mei, cum se-ntâmplă des în fabule, mândria vine mereu cu un ghimpe ascuns.

Că de unde, de neunde, Motanul anunță printr-o recipisă, nici mai mult nici mai puțin, ca un mesager de la curte, că el, personal, pleacă la înaintare.

Nimeni n-a auzit vestea asta, poate doar Mihai, care a interceptat o minge rătăcită și i-a pasat-o Motanului, aflat față-n față cu Ciprian.

Și Motanul, fără mustrări de cuget, l-a învins pe Ciprian cu un șut din prima, plasat ca un ac de cusut.

Se zice că un antrenor bătrân din capătul pădurii, unul care mai văzuse multe alegeri și multe amânări, a ieșit din bârlogul lui doar cât să bombăne că-n viața lui n-a mai pomenit atâta vreme pierdută cu triajul echipelor, și că ar fi bine să nu se mai repete o asemenea rătăcire.

Și așa, în loc de un 4-0 mai mult decât meritat să fim realiști, dragilor, scorul s-a oprit la un modest 2-1.

Pauza, după cele 25 de minute de asediu, a venit așa cum vine odihna după orice bătălie mare: binemeritată, dar cu gustul amar al unui gol dăruit degeaba.

(Morala primei reprize, cum ar spune orice bunică-vulpe din pădure: „Cine se crede stăpânul stupului înainte de vreme, capătă și el o-nțepătură.”.)

REPRIZA A DOUA - Echilibrul cel Mare al Pădurii

Dacă prima repriză a fost un asediu, a doua a început ca o horă la care toată lumea a vrut să danseze.

Țolea a intrat și el în poartă la Fagiano Okayama, gata să apere ce câștigaseră ceilalți cu sudoare și gheare.

La Montedio Yamagata, Popică l-a luat locul Colonelului între buturugi, până la capătul bătăliei.

Și-atunci jocul s-a răsucit ca vremea de toamnă, căci Colonelul, ieșit din poartă și pus pe alergat prin iarbă ca orice viețuitoare eliberată de povara buturugilor, a pornit o combinație de toată frumusețea: Colonelu-Mihai-Mitică, o pasă lată și dreaptă, iar Mitică a trimis-o lui Ciprian în plasă cu o eleganță de balerin. 

Lucrurile păreau că se echilibrează teribil.

Și deci 2-2.

Dar Doctoru n-a stat cu labele-n sân și a mai trimis un șut, tip pasă la portar și portarul, vai, a primit darul fără voie.

Popică, sărmanul, avea gândul dus la întâlnirea de după meci cu jivina visurilor lui, și s-a agățat de bara din stânga ca de-o creangă de salvare, fără să se mai clintească de-acolo nicio clipă.

Și s-a făcut 3-2 pentru Okayama.

Dar Gigs, care încasase o lovitură în labă de la Doctoru în prima repriză, a început să-și revină ca pasărea Phoenix și a intrat mai des în combinații.

Colonelu, Gigs și Mihai au țesut pase ca trei păianjeni harnici, iar la o astfel de fază, Mihai l-a găsit pe Mitică în careu, care a marcat cu nicovala urechii o lovitură rară, de baladă și a egalat situația pe tăblița Pădurii. 3-3!

Okayama a mai avut 2 bare prin Colonelu, prima fiind dintr-o semi-foarfecă, ambele rămase fără rezultat.

Găbiță se bătea ca un lup adevărat (ceea ce, recunoaștem, nici nu era departe de-a fi), simțind victoria alunecându-i printre gheare, și tot încerca să mai smulgă un gol.

Dar Mihai se ținea de el ca scaiul de coada vulpii, fără să-l scape din ochi nicio secundă.

Or fi avut vreo înțelegere secretă cu Mitică, cine știe... pădurea are urechi peste tot, și se pare că și Mihai avea o misiune ascunsă. 🤫

Cât despre Popică, după greșeala de la gol, a mai avut și el niște „intervenții”, dar nu la minge, ci la Bebe, cu totul altă poveste de dragoste de pădure, aceea.

Dacă prima repriză fusese stăpânită copios de Okayama, a doua a fost o horă egală, dinte pentru dinte.

Per ansamblu, un joc frumos, cu iz de baladă veche.

La final, Bufnița Doctoru a mai avut o vorbă-două de spus, pe care Cucuveaua-Arbitru n-a vrut să le consemneze în cronică taine care rămân doar între cei ce le-au auzit pe teren.

Turma Fagiano Okayama a rămas nemulțumită de scor, și pe bună dreptate, căci gustul unei victorii scăpate printre gheare e mai amar decât orice înfrângere clară.

Iar fiindcă Lupul Țolea nu și-a ținut promisiunea făcută haitei sale aceea că vor învinge cu asupra de măsură, a rămas dator cu o pomană a porcului, cum se cuvine oricărui lup care se laudă înainte de vânătoare.

Morala Pădurii, cum ar spune orice bătrân cu blana căruntă: ”Cine promite victoria înainte de fluierul final, plătește mai apoi cu purcelul din traistă”.

FINAL: 3-3 — un egal cât o victorie.

Fagiano Okayama - Montedio Yamagata   3-3 (2-1)

Marcatori: Găbiță, Doctoru (2) / Motanu, Mitică (2).

EPILOG - Hidratarea de pe Pajiștea Pădurii

După bătălia cea mare, cum se cuvine oricărei haite obosite, făpturile s-au strâns pe pajiște la hidratare căci lupta se câștigă pe teren, dar prietenia se pecetluiește la masă.

S-a mâncat, s-a băut, fiecare cât a putut duce cu măsură, cum spun bătrânii înțelepți ai Pădurii, că altfel și cel mai voinic urs se poticnește a doua zi la antrenament.

Dar ceasul nu stătea pe loc și la 21:45 toată suflarea știa că se apropia o bătălie și mai mare - cea din UEFA Nations League, Suedia - România.

Așa că viețuitoarele Pădurii, cu burta plină și inima caldă, au plecat spre vizuinile lor cu gândul dus la tricolor, visând la o victorie ce avea să încălzească toată pădurea.

Hai România!

Vă pupă tata!